Iris Alekseeva

Ne-am nascut din stele, ne-am maturizat cu ajutorul soarelui asemenea plantelor, ne-am asimilat cu sublimul  scop de a trai pentru cineva, de a iubi, de a da viata, desi acesta de fapt nu ne fusese daruit, ne-am uitat radacinile, am creat zeitati incestuase si crude pentru a ne acoperi lasitatea si frica in fata eternul care nu ne era accesibil, am facut tot ce ne statea in putinta sa ne revendicam drepturi ce nu erau ale noastre. Dreptul  la viata, la libertate, dreptul de a zambi cu ochii si nu cu buzele, de a te pierde printre reverii de toamna in mijlocul Bulevardului plin de forfota si agitatie.
Am uitat, in graba noastra zilnica dupa lucruri fara de valoare, ce ne aduce calmul in suflet. Padurile se ofilesc alturi de sufletele lasate in paragina, rezemate de radacini sau prinse precar de liane. Printre ramurelele uscate sa mai zaresc uneori, in lumina lunii sau in bataia napraznica a ploilor, manute mici de pui de copac, copil din lemn si frunze, cu obrajii manjiti de noroi si picioarele goale. Ii neglijam intrat de mult pe misticii Pinochio si nu ascultam cu adevarat glasul lor. Noaptea ne striga pe nume pe toti cei care i-am strans odata, fie si dintr-o copilarie, in brate. Tipa pentru ca noi sa ii putem auzi, dar zidurile de beton si ferestrele rigide opresc incercarile lor sporadice de a reveni la gloria de altadata. In locul blandetii molatice a acestora, preferam sentimentele de piatra de rau incerta si rece. Nu avansam ci, asemenea racilor, mergem cu spatele in incercarea de a ajunge in fata. Am devenit crustacee neghioabe? Insa, daca am fi crustacee, amalgamul de nebunie si dispret universal pentru fiecare, disproportionat in mai putin, in timp ce el este un infinit de ori mai avansat, nu ar mai exista. Am fi renuntat de mult la violenta, la etichete cu nume si sexe, la gandiri patratoase, inchise, inaccesibile tuturor din simplul motiv ca sunt retinute ca a fi pretioase. Ca biete crustacee cu frica de Dumnezeu, nu am fi iubit mai mult teoria relativitatii sau principiul gravitatiei in locul dragostei pentru licurici, fiinte magice care sa ne ghideze cu bunatatea lor prin negura ce se astearna usor usor peste pamuntul scorojit de timp.
In vremuri ca acestea, unde ne sunt oare ajutoarele divine, ingerii cu chip de portelan chinezesc si priviri inocente si nu perverse ca in picturile din biserici, unde sunt serafimii cu straie de aur si lut in locul pantofilor de tinichea cu care ii incalta eclericii de azi? Poate, in iubirea lor netarmuita pentru noi, au renuntat la potopul care se anunta, la o Apocalipsa cruda si chinuitoare, iar in schimb ne-au blestemat in felul cel mai hidos la care se puteau gandi sufletele lor curate, nepatate de neghiobie. Totusi as fi preferat potopul cel mare, valuri care sa ne inghita, care sa ne doboare semetia si care sa nu lase in urma decat un nou Adam si Eva nou-nascuti si o tigroaica care sa aiba grija in balandetea si foamea ei de cei doi demoni ai umanitatii. Iar daca apele aveau sa inece fiecare om, fara inima, atunci preferam o Eva si un Adam bovine, ori feline. Nu ar fi fost mai frumos, mai roditor pamantul nostru daca in locul celor care l-au otravit si omorat, ar fi existat doar animale fara glas ori rang social. Din cand in cand, o prepelita urata si-ar ridica privirea la cer si ar zari dincolo de nori si de stele si spiritele noastre ratacite, indurerate si indobitocite in persoana noastra. Si am putea trai asa. Am putea gandi in existenta noastra imateriala si am rationaliza mai frumos efectele vietii noastre materiale. Am invata istorie si stiinte oculte, astfel incat sa putem prezice viitorul si cel mai important aspect, am putea reflecta asupra greselilor noastre, am invata, am evolua.
In pustietatea propriei constiinte, intr-o singuratate inrudita cu dumnezeirea, gandurile sunt mai clare. Nu avem nevoie de viata noastra, avem nevoie doar de minte si suflet. Am fi putut fi la fel de bine astre glaciare, statutare in fiinta lor si totusi intelepte, imobile insa libere, triste, ingandurate, chinuite, zdobite. Si totusi astre. Sub chipul unor astfel de imagini empirice, oare ce om ar refuza? Literatura lui Boccacio, opere lui Shakespeare, culorile lui DaVinci, am putea fi la toate prezenti, alaturi de spirite erudite in cel mai frumos sens, despartiti doar de spatiu si nu de timp. Poate, in inganfarea noastra, spunem un adevar inestimabil. Sufletul este unic si etern, doar trupul este efemer. In cazul acesta, toate spiriele erudite ne-ar fi inca alaturi, tipand si urland precum copacii sa oprim calomia pe care o inaintam cu atata marsavie. Am atacat romanele, le-am dat nume comune si subiecte de propaganda fara sa ne gandim la rolul pe care cuvintele adevarate, expresiile lunaticilor sau ale romanticilor incurabili ne-ar putea vindeca.
Suntem bonlavi. Suferim de gripa spirituala.